Chibriturile, inventate de doar 200 de ani. Cum aprindeau oamenii focul înainte? Rolul unui chimist din Bihor
Poate să pară greu de crezut, dar chibriturile au fost inventate de doar 200 de ani, în 1826. Până atunci, oamenii au folosit cam aceleași metode de aprindere a focului existente din antichitate.
„Fetița cu chibrituri”, celebra și dramatica poveste a lui Hans Christian Andersen a fost publicată în 1845.
Dacă scriitorul danez ar fi vrut s-o scrie cu doar două decenii înainte, n-ar fi putut. Motivul ar fi fost simplu: chibriturile n-ar fi fost încă inventate.
Chibriturile au înlocuit cremenea, amnarul și iasca
Înainte de 1826, aprinderea focului necesita multă răbdare. Cremenea, amnarul și iasca trebuiau să fie perfect uscate, scânteia trebuia să fie exact ce trebuie, iar jarul era apoi transferat pe o așchie de lemn sau pe o bucată de hârtie împăturită pentru a aprinde lumânarea sau soba.
Din acest motiv, oamenii aprindeau focul cât mai rar posibil, iar când o făceau preferau să nu îl lase să se stingă.
Totul s-a schimbat în anul 1826. Farmacistul englez John Walker a descoperit, mai mult sau mai puțin din greșeală, că un bețișor acoperit cu substanțe chimice se aprinde atunci când este frecat de o suprafață rugoasă.
Începând cu 1827, el și-a vândut invenția sub numele de „lumini prin frecare”.
Cu toate acestea, el nu a solicitat niciodată un brevet, declarând că este o binefacere pentru public și că preferă să o lase la dispoziția tuturor.
Acest lucru a permis oricui să îi copieze și să îi îmbunătățească produsul – printre aceștia numărându-se și chimistul Samuel Jones, ale cărui chibrituri, vândute sub numele de „Lucifers”, au dominat rapid piața.
Walker a renunțat la producție încă din 1830, iar meritul pentru invenție i-a fost recunoscut oficial abia după moarte.
Primele chibrituri erau nesigure și aveau tendința de a se aprinde singure.
Citește și: Cine a fost chimistul născut în Transilvania care a inventat chibriturile? Povestea cutiei „magice”
O rezolvare a venit din partea studentului maghiar la chimie, născut la Albiș, azi în comuna Buduslău, județul Bihor, János Irinyi.
El a dezvoltat în 1836, la Politehnica din Viena, o nouă compoziție chimică mai puțin explozivă pentru măciulia chibritului.
Un experiment nereușit al profesorului său i-a dat lui Irinyi ideea de a înlocui clorura de potasiu cu dioxid de plumb pe capul chibritului, conform matchesmuseum.com.
El i-a vândut invenția pentru o sumă modestă producătorului vienez Stefan Rómer, care conducea prima fabrică de chibrituri din Monarhia Habsburgică și care a obținut un privilegiu pentru acest proces – predecesorul brevetului de astăzi.
Totuși, nici aceste chibrituri nu erau complet sigure. Măciuliile lor conțineau fosfor alb, o substanță extrem de toxică ce provoca boli grave lucrătorilor din fabrici.
Citește și: Cum a apărut internetul și cine l-a inventat? Ar fi fost gândit de Tesla acum mai bine de 100 de ani
Utilizarea fosforului alb în producția de chibrituri a fost interzisă abia prin Convenția de la Berna din 1906.
Soluția fusese găsită de fapt mult mai devreme, în 1844: chimistul suedez Gustaf Erik Pasch a înlocuit fosforul alb cu cel roșu, care este inofensiv, și l-a mutat de pe măciulia chibritului pe o suprafață abrazivă aplicată direct pe cutie.
Primele chibrituri erau nesigure și explozive din cauza fosforului alb folosit
Astfel s-a născut chibritul de siguranță, așa cum îl cunoaștem astăzi.
Din punct de vedere comercial însă, invenția lui Pasch nu a avut succes la început. Fosforul roșu era scump de produs, iar suprafețele abrazive se uzau foarte repede.
A fost nevoie de intervenția chimistului german Rudolf Christian Böttger pentru a pregăti chibritul de siguranță pentru producția de serie, iar producătorii suedezi, frații Lundström, au început producția de masă în 1855.
Citește și: Un român uitat. Aurel Persu a inventat prima mașină aerodinamică din lume. Automobilul, peste Tesla Model S
Suedia a rămas până astăzi cel mai mare producător de chibrituri din Europa și al doilea din lume, după India.
Următorul capitol în istoria aprinderii focului a fost scris de un alt austriac.
La începutul secolului al XX-lea, Carl Auer von Welsbach cerceta metalele rare când a descoperit că un aliaj de ceriu și fier se aprinde în contact cu aerul atunci când sunt răzuite așchii din el, potrivit patentamt.at.
În 1903, el a solicitat brevete pentru acest aliaj într-o serie de țări, avocatul său asigurându-se că drepturile sunt înregistrate imediat la nivel mondial.
Producția a început în același an la fabricile chimice Treibacher din Carintia, iar din 1907 Auer a început să vândă brichete adaptate pentru acest sistem.
Citește și: Românul uitat datorită căruia omenirea poate merge cu mașina. A descoperit metoda de rafinare a petrolului
Orice brichetă cu rotiță și piatră funcționează și astăzi pe baza acestui principiu, iar pietrele de brichetă realizate din așa-numitul „metal Auer” sunt produse în continuare în Treibach.
De atunci, au apărut multe variante de chibrituri și brichete, inclusiv faimoasa Zippo, din 1933, dar devenită celebră mai ales în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial prin intermediul soldaților americani.
