În România, moartea a devenit banală. Ne mai impresionează o zi, două

Ultimii șapte ani au fost marcați de o serie neagră de tragedii ce puteau fi evitate. 

În 2014, a fost moartea pilotului Adrian Iovan și a Aurei Ion, în Apuseni, apoi a patru persoane, piloți și cadre medicale, pe Lacul Siutghiol.

În 2015, 65 de tineri au murit în incendiul din clubul Colectiv, apoi o femeie care a amenințat timp de 35 de ore că sare de pe bloc și nu s-a găsit o pernă pneumatică să o salveze.

În 2019, o adolescentă a murit pentru că operatorii de la 112 au tratat-o cu indiferență și pentru că autoritățile nu au intervenit în timp util. 

În 2020, 15 oameni au murit în incendiul de la Spitalul Județean din Piatra Neamț. În 2021, 20 de bolnavi au murit tot după un incendiu, de data aceasta la Institutul Național de Boli Infecțioase „Matei Balș”. O parte arși pe loc, restul ulterior. 

Iar săptămâna aceasta, o femeie a murit la Constanța pentru că pompierii nu au știut și nu au putut să o salveze, venind la un incendiu care începuse la etajul 6 cu o scară defectă. 

Tragadiile din 2014 ne-au scandalizat, moartea tinerilor de la Colectiv ne-a scos în stradă. Apoi, la fiecare dramă produsă din cauza incompetenței și dezumanizării autorităților am strigat și ne-am manifestat revolta. La fel și în 2019. 

Dar toate aceste morți se petrec atât de des și atât de apropiate una de alta că au devenit aproape un fapt banal, o rutină, care nu ne mai afectează decât maxim o zi sau două, până trecem mai departe, continuând viața ca și cum nouă nu ni s-ar putea întâmpla nimic rău.

Unii, care politizează tot ce mișcă, vor spune că reacțiile mult scăzute din ultima vreme au legătură cu schimbarea puterii. Aversiunea acelei părți a societății capabile să schimbe ceva față de PSD era mai mare și atunci și revolta era mai puternică. 

Explicația cuprinde doar o parte foarte mică din adevăr. Da, există o indulgență mai mare față de noua putere, pornind și de la premisa că cel puțin o parte din guvernul actual e la conducere de doar două luni. 

Dar motivul adevărat merge dincolo de simpatiile politice și e mult mai grav: resemnarea.

Când salvatorii sunt atât de incompetenți și dezumanizați, când nu se schimbă nimic după aceste accidente, doar se anunță anchete și comisii, nu mor doar oameni, moare și speranța. 

A pierit un om pentru că pompierii nu au avut bani să repare o scară și nici creier să improvizeze o soluție salvatoare. E trist, dar nu mai avem timp de priveghi, căci imediat apare o nouă dramă și mai mare.

Deși e pace, România e în plin război, în care supraviețuiește cine are noroc și nu e timp de plâns morții, pentru că sunt prea mulți.